Dear Karen
“It’s a big bad world full of twist and turns and people have a way of blinking and missing the moment. The moment that could have changed everything.
[..]
Unfaithfully yours,
..”
fight club
uitându-mă la ce se întâmplă zilele astea în București, dar și la alte frustrări răbufnite și răutăți nefondate din fiecare zi, mă gândesc dacă n-ar trebui să avem și noi niște fight club-uri.
500 Days of Summer
500 days of Summer e un film despre cum e să nu fii tu ăla, fix atunci când ești cel mai convins că ești tu ăla. e cu atât mai surprinzător cu cât vezi pe un bărbat toată sfâșierea, iar nu pe o femeie, ca de obicei.
după mine e un film cu două finaluri. prima încheiere e dureroasă și te pune față în față cu un adevăr pe care îl știi dintotdeauna, dar pe care e enorm de greu să-l accepți. finalul final e mai călduț-optimist și rezultă implicit din primul, dacă ai seninătatea de a te împăca cu el.
nu zic mai multe, dar e un film de văzut.
artificii
o să încerce să gândească în bucăți mici de viață.
că poate am fi mult mai fericiți dacă n-am încerca să facem din artificii neoane.
domnului profesor, cu dragoste. tmf, cu dragoste.
Ieri seară am fost după mult timp la teatru la Brăila, la „domnului profesor, cu dragoste”. holul era plin; m-am bucurat să văd că Teatrul Maria Filotti crește încă generații de tineri. începută asurzitor cu niște băieți și fete care dansau pe jumătate dezbrăcați, piesa a fost așa cum știam că se întâmplă la Brăila: puternică, îndrăzneață și cu momente surprinzătoare în care mari actori coexistau firesc pe scenă cu tinere dansând lasciv, cam ca în Maneater. vechi și nou, cuminte și obraznic, într-un mix reușit care încă supraviețuiește la Brăila. bravo, TMF!
și bravo, copii! mi-a plăcut că am văzut la voi seriozitatea actorului, și nu privirea de fată de liceu care e acum divă la teatru. ceea ce-i mare lucru.
Teatrul Maria Filotti pe Facebook
one day, men will realize
one day, men will realize that freedom is in their hands. not in the hands of the women beside them.
midnight in paris
dacă m-aş întâlni cu hemingway, i-aş spune că mi-a plăcut aia cu “i-a fugit pământul de sub picioare”. sau cât nu i-am înţeles dar râvnit lentoarea din fiesta.
dacă m-aş întâlni cu fitzgerald i-aş spune cât am plâns la marele gatsby.
dar pentru asta, ar trebui să fie după 12 în pAris.
La serată
Am fost aseară la o serată la Muzeul Naţional de Istorie a României. Pe scurt, muzeul a fost deschis până la 12 noaptea şi au avut loc două recitaluri. Noi l-am prins pe al doilea, cel cu Adrian Naidin. Primul gând pe care l-am avut când am auzit cum cântă a fost că încă există oameni care trăiesc pentru artă. Asta mi s-a părut foarte reconfortant. Apoi mi-a plăcut că introducea fiecare fragment muzical prin câteva cuvinte despre compozitor sau context şi cu un glas foarte cald pentru public. Legătura pe care încerca să o creeze cu publicul m-a făcut să mă gândesc că nu ar fi fost deplasat, dacă aş fi stăpânit nişte paşi, să ies pur şi simplu să dansez când a început el o piesă flamenco.
Nu s-a întâmplat asta, ci ceva şi mai frumos: un duet ad-hoc cu soţia, care era în public şi care şi-a învins miile de emoţii şi a venit pe scenă alături de el. Era în pantaloni scurţi, dar avea o voce fermecătoare. La sfârşit, el i-a pupat mâna şi toţi care eram acolo i-am aplaudat din picioare.
E de mii de ori mai frumos când frumosul vine când şi de unde nu te aştepţi.
Time to..
Sunt perioade şi perioade. Perioade de titirez şi perioade de stat cuminte. Perioade în care simţi că de la tine începe povestea şi perioade în care doar vrei să te uiţi la poveştile altora. Perioade în care joci şi perioade în care taci. Perioade în care scrii şi perioade în care doar priveşti. Toamna asta ar trebui să fie bună de scris.
