Bacalaureat

Bacalaureat e bun, plin, complex. Foarte bun, chiar, cu toate că personajele îți dau uneori senzația că au gândit ele deja şi pentru tine: vorbesc aproape numai în clișee și îți livrează deja concluziile. Sigur, românii vorbesc și gândesc în clișee, dar parcă nici chiar așa. Cred că mai degrabă așa este construit case-ul pentru critica și spectatorii străini, care trebuie să aibă o minimă cunoaștere a mentalului colectiv român ca să înțeleagă ce se petrece. Pentru români, însă, vine forțat.

Mai în detaliu despre asta puteți citi și în recenzia lui Ionuț Mareș din Ziarul Metropolis.

Altfel, random thoughts:

  • nu judeca părinții până nu ești și tu acolo. în afara unor nebuni, cu toții chiar își doresc să le fie copiilor bine. ce metode folosesc sau dacă e bine să îți impui “binele” tău, e un pic altă discuţie, pe care o poţi purta la modul autentic numai dacă înţelegi premisa.
  • printre puţinele ori în care empatizez cu bărbatul care are o aventură. omul ăsta pare să care lumea pe umerii lui
  • dacă alegi varianta că aşa merg lucrurile în ţara asta şi nu se poate schimba nimic, nu e vina părintelui care ţi-a repetat asta. e vina ta. el trăieşte într-o altă realitate şi a trecut prin multe în viaţă. tu, în alta. e datoria pe care şi-o vede el să te avertizeze, e datoria tinereţii tale să nu crezi și să lupţi.

şi, oricum, şi tatăl şi-a luat lecţia până la final…

 

 

Continue Reading

Niciodata contextul perfect

„Am fost amândoua la Auschwitz, am împărțit o saltea. Când sor-mea număra morții, eu m-am împrietenit cu o franțuzoaică. La sfârșitul războiului, ea știa numele tuturor morților, eu învățasem franceza”. O replică din spectacolul Miriam W, de la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești și o idee care mi s-a conturat destul de clar în cap de curând.
Cred din ce în ce mai mult că starea de bine e o alegere.
Știu, sunt tone de articole pe tema, dar cred că nu am înțeles niciodată profund asta, până nu am început să văd cum se comportă mai mulți oameni în situații similare. Știu oameni cu multe motive de bucurie mereu nemulțumiți și știu oameni care își fac viața frumoasă cu foarte puțin. Oameni care se bucură numai la finish și oameni care se bucură și pe parcurs.
Sunt 1000 de lucruri care ar putea să se întâmple prost într-o zi și unele chiar se întâmplă. Nu cred în zen necondiționat și blank în creier și fericire pură dată doar de faptul că respirăm. Dar cred că de multe ori am putea fi mai blânzi și rezonabili când catalogăm problemele pe criterii de gravitate.
Plus, nu cred că există o poiană verde, cu soare și fix adierea perfectă de vânt și miros de flori de câmp, în viețile noastre, în care să intrăm și să fim fericiți. 100% fericiți, pentru că timpul și spațiul și oamenii și contextul sunt 100% perfecte. Sau există, dar sunt fix momente izolate în timp și insuficiente cât să hrănească o viață.
Cred că cei care așteaptă contextul perfect ca să fie fericiți așteaptă să le treacă viața.
Cu cât mai repede înțelegi asta, cu atât mai bine.

 

Continue Reading

timpul trece, hotelurile raman

camera e la fel.
micul dejun e fix la fel.
săpunul lichid miroase la fel. a fondante.
aceeași fată la recepție.
cred că or să mă fascineze întotdeauna lucrurile astea care rămân la fel, în timp ce tu te-ai schimbat.

@Belgrad

Continue Reading

cand am renuntat la privitul pe geam?

acum vreo 3 luni așteptam în hol la TNB, pe o canapea. ma gândeam la nu știu ce, când am văzut, în fața mea, poate cel mai clar exemplu de diferență între generații sau de cum ne-a schimbat netul. Un domn în vârstă aștepta să înceapă spectacolul, își mai potrivea sacoul, își mai verifica batista, se mai uita la oameni. Alături de el, 2 tineri, cu ochii pe telefon.
Știu că e o imagine deja intrată în normal, dar atunci m-a lovit.
De ce am omorât așteptarea?
De ce vrem să suprimăm orice minut firesc de nefăcut nimic într-un uitat tâmp pe ecranul telefonului?
ne e frică că pierdem timp cât așteptăm la coadă la supermarket, la semafor, cât e prietena la baie, până să înceapă spectacolul de teatru. suntem roboței, nu mai știm cine s-a așezat lângă noi pe scaun, ce culoare au frunzele, dacă sunt nori pe cer.
nu mai stăm cu ochii la lume, stăm cu ochii pe telefon.
să fim serioși, nici acolo nu e vreun cufăr cu comori, e de cele mai multe ori o caterincă, o poză din vacanța cuiva pe care nu-l cunoști sau o discuție pe care ar fi mai frumos să o ai live.
nu câștigăm mai nimic, și totuși ignorăm în stil mare realitatea de lângă noi, lumea, oamenii.
dacă tot suntem așa de ocupați și ne plângem de asta, de ce să nu ne luăm fix minutele astea să ne mai uităm în jur, să ne jucăm cu un cățel adevărat, să râdem la un copil adevărat, să vedem cum mai e îmbrăcată lumea, dacă a venit toamna, dacă bunica de pe trecere se descurcă cu sacoșa aia de cumpărături.
să ne umplem calumea plămânii cu aer, cum învățăm la clasele de yoga unde ne ducem să ne reconectăm. deh.
să ne clătim ochii. să ne uităm aiurea. să privim pe geam.
nu știu, dar am impresia că nu prea se nasc vise din ecranul de iPhone.
de pe cer, din aiurea sau din ochii cuiva, mai probabil

Continue Reading

De ce e Madridul cel mai misto

Atâția ani și tot nu pot să vă spun ce să vizitați în Madrid.
Madridul nu e de vizitat, Madridul e de trăit.
Ia-ți o lună de vacanță. Închiriază-ți un apartament micuț, cu balcon cu grilaj de fier.
Coboară dimineața la bar pentru un bocadillo cu jamon. La terasă, vara, dar măcar o dată și la bar, la tejghea adică, acolo unde stau spaniolii adevărați. Bagă-te în vorbă cu lumea.
Mergi la piețele de cartier. Uită-te la băbuțele cu blană care își cumpără fructe de mare de sute de euro pentru masa de Crăciun. Uită-te la măcelari, o să vrei să-ți faci treaba de 10 ori mai bine.
Mergi într-o zi și la Mercado de San Miguel, piața de fiță, să guști chestii bune și să iei cadouri pentru gurmanzi. Duminica mergi la El Rastro, târgul care începe de la metrou Embajadores; mergi mai ales pe străduțele adiacente, unde sunt vechituri.
Aleargă în Retiro. Odihnește-te un pic în Palatul de Cristal.
Plimbă-te pe malul Manzanaresului. Intră la Matadero Madrid, spațiu alternativ de evenimente construit într-un vechi abator.
Dacă ești genul, mergi la coridă în Ventas.
Bea o cafea la El Espejo, pe Paseo de Recoletos.
Nu știu ce să-ți zic de muzee, eu nu mai sunt cu muzeele. Mergi la Prado, sigur, dacă nu te lasă inima să pleci fără să-l vezi. Dar să știi că Guernica e în Reina Sofia. Mie una îmi place mai mult Reina Sofia, e așa mai pentru profani, te duce istoric de la o perioadă la alta în fiecare camera. Cel mai avantajos știu că e să-ți iei un pass pentru Prado, Reina, Thyssen-Bornemisza .
Mergi la Almudena. Nu știu când e liber, poate dimineața devreme. E frumoasă, e simplă, si s-ar putea chiar să simți ceva.
Plimbă-te seara pe Serrano și Goya. N-ai nevoie de hainele alea exagerat de scumpe, dar admiră vitrinele.
Vezi măcar Matador de Almodovar.
Ceartă-te de viață și de moarte cu iubitul/iubita ta, apoi împăcați-vă trei străzi mai încolo și spune-i “mi vida”. Beți o sangria la o terasă din cartier.
Invață o boabă de spaniolă și intră în vorbă cu ei. O să-ți povestească toată viața, de la vremea de afară până la viața regelui și meniul de la masa de Revelion. O să te viruseze cu veselie și chef de viață bună și lucruri făcute în tihnă.
Oricum ar fi, fă-ți timp să trăiești în Madrid, nu să-l vizitezi. O să te întorci acasă cu capul și inima mai așezate. Și o să vrei să revii.

Poze din plimbările mele, aici

Continue Reading

#colectiv. Empatia

A trecut ceva timp până să simt că pot să scriu despre.
Chiar dacă pare la fel, lumea multora nu mai e la fel după 30 octombrie.
Ce s-a schimbat cred, pentru mulți, e că s-a trezit, ivit, redescoperit, șters de praf, măcar pentru un timp, empatia. Sensibilitatea față de situația cuiva care nu îți e nici prieten, nici rudă. Să ai măcar o idee despre ce simte el/ea. Să știi că tu înjuri când te atinge cineva cu țigara, și să îți poți imagina că acolo a fost de 1000 de ori mai cumplit. Asta e empatia.
Empatia îți face viața grea, dintr-un punct de vedere.
Te face să te întrebi mai mult și să te îndoiești mai mult de tine, scopurile tale, preocupările tale.
Empatia te face să te simți neputincios, de multe ori.
Te face să plângi la poveștile necunoscuților.
Dar te face om.
Te face să simți, să ieși din casă, să alini o durere, să faci viața sau ziua cuiva un pic mai frumoasă. Să încurajezi, să asculți, să nu țipi. Să ieși din zona ta de confort și să ajuți pe altul.
Adică fix ce ai avea nevoie și tu, dacă ai fi în situația aia.
Sigur, vor fi mereu lângă tine prietenii cei mai apropiați și familia, gata să sară oricând.
Dar poate pe un vârf de munte nu vor fi ei.
Poate pe o autostradă nu vor fi ei.
Poate într-un spital nu vor fi ei.
Poate într-un club în flăcări nu vor fi ei.
Vor fi însă lângă tine niște străini, și-ți vei dori ca ei să aibă toată bunătatea și omenia pentru care tu uneori, nu ai stare, timp, chef…

Related: Cum spune Tolontan, avem nevoie de mai multă, nu mai puțină emoție.

Continue Reading

Atatia romani care n-or sa construiasca nimic

Anul trecut am plantat un cais în spatele blocului, într-un părculeț. Am găsit un loc mai ferit și am început să-mi pregătesc toate cele. În 2 minute au apărut toate vecinele din cartier, care am început să-mi spună, pe rând: că nu am ales bine perioada, locul, că nu se sapă cu lingură de lemn, că o să vină cățeii, că o să-l rupă copiii, etc. Nu făceam niciun rău, voiam doar să plantez un cais.

De prea multe ori am văzut, din păcate, atitudinea asta.
Sunt atâția români care n-or să construiască niciodată nimic.
Atâția care cred că “avem o țară frumoasă, păcat că e locuită”. Țara e nasoală, deci de ce să ne mai stresăm.
Atâția care aruncă gunoiul de la geam și apoi vin din vacanță și zic: să vezi civilizație la nemți, nene.
Atâția care o să se ascundă în spatele unul “Anonim” și o să-și verse nervii pe internet, oricând, pe orice subiect.
Atâția care n-or să iasă în stradă, pentru că…nu iese nimeni/ce rezolv/e frig/am altele mai importante (gen?).
Atâția care declară “ce organizare proastă”, deși n-au organizat în viața lor un eveniment.
Atâția care știu mereu cum e mai bine să își facă alții treabă. La ei în întreprindere, desigur, e totu’ ok.
Atâția care or să comenteze mereu: dacă ai donat pentru sănătate, de ce n-ai donat pentru educație. dacă ai donat pentru educație, de ce n-ai salvat și pelicanii din Deltă.
atâția români care doar comentează. doar amendează.
Atâția români care n-au construit niciodată nimic.

Dragă Românie, azi îți doresc mai mulți din ceilalți. Și pentru ei, nervi tari. Avem multe de făcut.

Continue Reading

A inceput Black Friday

A început Black Friday.
Puteți să începeți să îi înjurați pe curieri, care lucrează aproape non-stop zilele astea.
Puteți să începeți să vă certați cu angajații din call centere, care au ceva fix cu voi și comanda voastră.
Puteți să începeți să vă indignați pe FB că nu merg site-urile.
Orice e permis și perfect normal pentru espressorul pe care l-ați așteptat 6 luni și care acum vă trebuie neapărat.

Continue Reading
1 2 3 25