Niciodata contextul perfect

„Am fost amândoua la Auschwitz, am împărțit o saltea. Când sor-mea număra morții, eu m-am împrietenit cu o franțuzoaică. La sfârșitul războiului, ea știa numele tuturor morților, eu învățasem franceza”. O replică din spectacolul Miriam W, de la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești și o idee care mi s-a conturat destul de clar în cap de curând.
Cred din ce în ce mai mult că starea de bine e o alegere.
Știu, sunt tone de articole pe tema, dar cred că nu am înțeles niciodată profund asta, până nu am început să văd cum se comportă mai mulți oameni în situații similare. Știu oameni cu multe motive de bucurie mereu nemulțumiți și știu oameni care își fac viața frumoasă cu foarte puțin. Oameni care se bucură numai la finish și oameni care se bucură și pe parcurs.
Sunt 1000 de lucruri care ar putea să se întâmple prost într-o zi și unele chiar se întâmplă. Nu cred în zen necondiționat și blank în creier și fericire pură dată doar de faptul că respirăm. Dar cred că de multe ori am putea fi mai blânzi și rezonabili când catalogăm problemele pe criterii de gravitate.
Plus, nu cred că există o poiană verde, cu soare și fix adierea perfectă de vânt și miros de flori de câmp, în viețile noastre, în care să intrăm și să fim fericiți. 100% fericiți, pentru că timpul și spațiul și oamenii și contextul sunt 100% perfecte. Sau există, dar sunt fix momente izolate în timp și insuficiente cât să hrănească o viață.
Cred că cei care așteaptă contextul perfect ca să fie fericiți așteaptă să le treacă viața.
Cu cât mai repede înțelegi asta, cu atât mai bine.

 

Citește și

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.